• Grey Instagram Icon
  • Grey LinkedIn Icon
  • Grey Twitter Icon
  • Grey Facebook Icon

Dream Management

de vorba cu Mirela Oprea

 - 24 octombrie 2019 - 

Povesteste-ne despre tine. Ce-ti veni cu "Dream Management"?

Dream Management vine din una dintre cele mai mari greşeli de leadership pe care am făcut-o în viaţa mea. O greşeală care mi-a schimbat viaţa.

Ştii cum se spune în paradigma leadership-ului transformaţional, că un lider are de făcut patru lucruri fundamentale: să genereze o viziune pentru viitor; să motiveze oamenii să se alăture acelei viziuni; să gestioneze implementarea acelei viziuni şi să construiască o echipă astfel încât implementarea viziunii să fie mai uşoară.

Unul dintre cele mai importante proiecte pe care le-am gestionat acum câţiva ani, a fost şi proiectul care mi-a adus cele mai mari dureri de cap şi chiar suferinţă psihică. Când ţi se întâmplă aşa ceva, te opreşti ca să reflectezi şi poate că după aceea eşti altă persoană. La finalul acestui proces de reflecţie mi-am dat seama că una din greşelile mele a fost că eu nu am stat niciodată să îi întreb pe oamenii din jurul meu care erau aspiraţiile lor personale.

Am căzut în capcana de a crede că oamenii sunt motivaţi de viziunea managerială şi de faimoşii KPIs. Dar nu e adevărat. Oamenii sunt motivaţi de propriile lor ambiţii, de cariera pe care şi-o doresc, de ce vor să facă în viaţa personală. Fiind foarte concentrată pe implementare, am evitat să privesc oamenii din prisma aspiraţiilor lor personale şi să îi ajut să le conecteze cu ceea ce făceam în context profesional.

Îmi era teamă să nu apar neprofesionistă şi că aş putea să pierd timp preţios, aşa că am ezitat să am acele conversaţii cu adevărat importante, deşi eu mă consider o persoană deschisă, empatică, înţelegătoare.

De aceea, atunci când am citit întâmplător cartea “The Dream Manager” a lui Matthew Kelly, am rezonat profund. În carte este vorba despre o companie cu o fluctuaţie de personal enormă care testează tot felul de metode de retenţie până când ajunge la o idee foarte simplă: ce ar fi să îi ajutăm pe oamenii noştri să îşi realizeze unul-două obiective personale? Poate atunci nu ar mai pleca pe rupte din firma noastră? Iniţial am crezut că e ficţiune, dar căutând pe internet am văzut că există companii care fac asta. Mi s-a părut atât de interesant şi de frumos de simplu, încât am dorit să fac parte dintr-un proiect asemănător.

Dar cum în România nu exista un astfel de proiect, mi-am zis… ok, o să fac eu asta.

Pe Mirela Oprea am cunoscut-o mai ales prin implicarea ei in World Vision, dar am si participat la unul din atelierele ei de Dream Management. 

 

Un om cu o reputatie excelenta si o prezenta care inspira. Inarmati-va cu rabdare, ca e un articol lung: Mirelei ii place sa scrie :)

O gasiti aici: https://www.facebook.com/miru.oprea 

si aici: http://www.mirelaoprea.com/

si aici: https://republica.ro/autor/mirelaoprea

Vezi vreo legatura intre felul in care oamenii viseaza si performanta lor?

Si viata lor?

Sigur că da. Am citit undeva că uneori pentru a realiza un vis e suficient să îl ai. M-a izbit, pentru că asta e ceea ce observam şi eu la atelierele mele. Uneori singurul lucru pe care trebuia să îl facem pentru unii participanţi la atelierele de Dream Management era să ajutăm la clarificarea visului. Din acel moment oamenii pur şi simplu zburau. Şi se mai întorceau ca să “raporteze” rezultatele şi să ne spună că acum au un nou vis şi mai înalt.

Victor Strecher, un cercetător american a publicat o carte tradusă şi la noi: “De ce e important să ai un scop în viaţă”. O recomand cu căldură celor care vor să ştie care e legătura dintre felul în care visăm şi felul în care trăim. El ne îndeamnă să ne imaginăm că s-ar inventa un medicament care ne poate prelungi viaţa cu câţiva ani, care diminuează riscul de Alzheimer, care tne-ar ajuta să dormim mai bine noaptea, care reduce semnificativ riscul de cancer, care poate chiar să ne repare AND-ul. Tu cât ai plăti pentru un astfel de medicament? Acest “medicament” există deja şi e reprezentat de scopul, visul, aspiraţia noastră cea mai înaltă. Şi spune asta pe baza unor cercetări ştiinţifice foarte riguroase, inclusiv o cercetare realizată de Elisabeth Blackburn, care a primit premiul Nobel pentru medicină.

În legătură cu performanţa, există studii care arată că oamenii mai fericiţi şi mai mulţumiţi în viaţa personală sunt mai performanţi şi la locul de muncă. Absenteism redus, mai puţină nevoie de a petrece timp neproductiv (ex. bârfă, mici acte de sabotaj), concentrare mai mare şi aşa mai departe. Dar dincolo de asta, eu mă gândesc mereu: “Oare în ce măsură poate un angajat să aibă obiective înalte pentru compania la care lucrează, dacă acel angajat nu are obiective înalte pentru propria sa viaţă? Cum poate un antreprenor sau un manager să se aştepte ca oameni care nu au aspiraţii personale să aibă aspiraţii privind proiectele profesionala în care sunt implicaţi?”.

Ai cunoscut oameni care au succes (indiferent cum vrei sa definim acest termen) fara sa fi visat?

Da, desigur. Inclusiv pe mine însămi. Până recent eu nu am avut un vis al meu. Am mers în direcţia în care m-au purtat oportunităţile profesionale şi educaţionale. Mi-a plăcut enorm ce am făcut şi am fost mereu pasionată de ce am făcut, dar nu pot să spun că aveam un vis al meu.

La ultimul retreat pe care l-am organizat în toamna asta împreună cu Melania Medeleanu (povestesc aici cum a fost), am avut o participantă care ne-a spus că da, ea are câteva obiective personale, dar nu un vis mai mare. O femeie de succes, foarte tânără, în fruntea unei firme care facturează câteva milioane de euro pe an. Mulţi dintre noi ajungem să avem succes profesional în acest fel. Şi unii dintre noi sunt chiar norocoşi să “picăm” pe un domeniu care chiar ne place. Există o obsesie cu acel “Follow your dream!”, urmează-ţi visul, ca şi când dacă nu ai avea un vis pe care să îl urmezi ai fi defect. Ce-i drept, însă, acum încep să cunosc mult mai mulţi oameni care au un vis şi care au un succes ieşit din comun tocmai pentru că au un vis şi lucrează neîncetat la el, iar asta îi inspiră pe cei din jur să aducă resurse la “botul calului”.

Time management sau dream management?

Ştii, când faci dream management nu mai ai mare nevoie de time management. Priorităţile se cern singure. Te gândeşti bine cum îţi investeşti timpul şi eşti zgârcit cu el, pentru că orice bucăţică de timp petrecută aiurea te ţine departe de ceea ce îţi place cel mai mult să faci, de motivul pentru care “arzi” cel mai mult pe lumea asta. Timpul devine cea mai importantă resursă pe care o ai şi la fel cum nu arunci banii pe fereastră, aşa nu îţi arunci nici timpul. Devii cel mai bun manager al timpului tău!

Planning skills sau dreaming skills?

Both. Şi una şi alta. Degeaba avem visuri frumoase, dacă nu avem şi un minim de abilităţi de planificare. Realizarea unui vis are nevoie de multe resurse, de paşi pe care trebuie să îi faci într-o anumită ordine, de oameni care să te ajute. La atelierele mele de Dream Management eu predau metoda COPIL de realizare a visurilor. COPIL e un acronim, iar P înseamnă “pas” sau “prototip”. Două lucruri diferite, în funcţie de vis. Atunci când vorbesc despre “pas” vorbesc de fapt despre un minim de planificare, prin metoda paşilor mici şi, îmi place mie să spun (iar participanţii mă ţin întotdeauna pentru asta), “ridicol de mici”. Este o întreagă ştiinţă a paşilor mărunţi. Studii foarte serioase, de la cele mai prestigioase institute de cercetare din lume, iar participanţii sunt fascinaţi să înveţe despre ele, iar apoi să aplice în viaţa lor.

Ai cunoscut oameni care viseaza frumos dar doar atat? Ce le lipseste?

Da, am cunoscut. Şi cred că şi tu ai cunoscut. Şi oricare dintre noi am cunoscut. Sunt foarte prezenţi în jurul nostru. Acei oameni care fac planuri în minte şi castele de nisip în aer. Care au mereu o idee nouă sau un nou plan de afaceri în cap. Cei care doresc enorm să îşi cumpere o căsuţă sau o căbănuţă sau o bărcuţă (sau orice altceva), dar nu fac niciodată nimic în direcţia dorinţei lor. Nu ştiu dacă le lipseşte lor ceva sau este o mică scăpare în felul în care funcţionează creierul nostru. 

Vezi, creierul nostru nu face foarte bine distincţia dintre realitate şi imaginaţie. Ceea ce înseamnă că el generează o anumită doză de satisfacţie personală şi atunci când realizezi obiectivul, dar şi atunci când îl “realizezi” doar în mintea ta. În momentul în care l-ai “realizat” în minte, tu nu mai ai prea multă motivaţie ca să te apuci efectiv de lucru. Pentru a depăşi această capcană generată de creierul nostru, eu le povestesc participanţilor la atelierele de Dream Management despre metoda contrastului mental creată de Gabrielle Oettingen o cercetătoare germană care lucrează mai ales în Statele Unite. 

De ce nu viseaza oamenii? De ce viseaza, cum de viseaza cei care viseaza?

Oamenii nu visează din multe motive. Pentru că nu au fost încurajaţi să viseze atunci când erau copii sau adolescenţi. Pentru că au fost descurajaţi activ: “Lasă, ce-ţi trebuie ţie să te faci aviator. Contabil e mai bine. O meserie sigură. Oricând va fi nevoie de contabili”. Pentru că au visat şi s-au ars, iar apoi au decis că e mai sigur să se mulţumească cu ce-o fi. Pentru că au fost încurajaţi să fiinţeze într-o stare de dependenţă, iar pentru a realiza un vis, trebuie să îţi asumi să fii managerul propriei vieţi. Dintr-o mulţime de motive.

De ce visează cei care visează? Pentru că aşa e dat. Aşa e construit creierul nostru. Noi am ajuns specia dominantă a planetei tocmai datorită acestei capacităţi. La începuturile umanităţii, oamenii au visat să nu mai rabde foame, aşa că au învăţat să vâneze şi să cultive pământul. Au visat să nu le mai fie frig, aşa că au ieşit din peşteri şi au început să construiască locuinţe călduroase. În creierul nostru există o substanţă numită dopamină, care ne dă o stare de bine. Suntem tare fericiţi în prezenţa ei. Dopamina se eliberează doar atunci când suntem pe punctul de a realiza un obiectiv. Aşa că mama natură ne-a setat bine. Nu putem fi fericiţi cu adevărat decât dacă avem visuri de realizat.

Ai lucrat cu oameni importanti? Ce parere au liderii despre cursurile tale?

Iţi dau primul exemplu care îmi vine în minte: antreprenoare, firmă de contabilitate în Marea Britanie şi România. Câteva mii de clienţi şi un milion de lire sterline cifra de afaceri. M-a invitat să susţin ateliere de Dream Management cu toţi angajaţii ei. Dorea ca oamenii ei să fie în contact cu visurile lor. Să aibă aspiraţii înalte pentru ei înşişi şi pentru compania lor. Ideea ei era: “Cum pot să le cer oamenilor să viseze mult pentru compania mea, dacă ei nu visează mult pentru propria lor viaţă? Eu vreau ca oamenii care lucrează să fie fericiţi şi să simtă că viaţa are rost”. Ea are o mare nevoie de a-i ajuta pe cei din jur. De multe ori angajează un om pentru că vede potenţialul din el, chiar dacă CV-ul nu este cel mai potrivit. Îşi asumă riscuri pentru că vrea să îi dezvolte pe cei din jurul ei. M-a impresionat atitudinea ei. 

O să îţi mărturisesc că după primul atelier în această companie eu nu am fost foarte mulţumită de ceea ce ieşise. Mi se părea că oamenii nu fuseseră deschişi aşa cum ştiam eu că se poate întâmpla la atelierele mele. La cină, ea mi-a spus, din proprie iniţiativă, fără să aduc eu vorba despre asta: “Nu îţi face griji. Sunt sigură că fiecare din cei prezenţi a mers acasă şi s-a gândit la ce s-a întâmplat astăzi”. M-a liniştit ea pe mine. A fost incredibil. După ateliere a dorit să îşi ofere un “Dream Management Intensive Day” doar pentru ea. Atunci a pus bazele unor schimbări personale importante legate de direcţia ei în viaţă şi de viitorul afacerii. A fost o zi extraordinară, pe care o să mi-o amintesc întotdeauna, pentru că pot să văd deja rezultatele a ceea ce am lucrat atunci. 

Unii lideri sunt însă precauţi şi pun o mie de întrebări înainte de a “primi” un atelier de Dream Management în compania lor. “Dar dacă visul oamenilor este să plece? Să îşi deschidă propriul business?”. Eu îi înţeleg, dar le spun că cei care doresc asta, or să facă asta. Însă întrebarea este ce fac în firma ta până atunci. De la momentul la care se iveşte gândul plecării până la plecarea efectivă pot să treacă trei săptămâni. Sau trei ani. Dacă tu construieşti o relaţie de încredere în care oamenii pot să îţi împărtăşească orice aspiraţie au şi tu nu doar că nu îl împiedici, dar îi ajuţi în direcţia respectivă, e o situaţie de câştig – câştig. Persoana respectivă îţi fa fi recunoscătoare, iar tu ştii exact la ce poţi să te aştepţi. 

Cum ai defini succesul din perspectiva visatului? Ce inseamna, cum trebuie sa fie, dupa ce semne recunoastem un om care a dobandit perfectiunea in managementul visului? Ai cunoscut vreunul?

Unii oameni parcă au un obicei din a-şi realiza orice vis. Parcă au fost ursiţi de ursitoare de când erau mici. Studiind oamenii care au acest obicei interesant, cercetătorii şi-au dat seama că ei au un set de abilităţi specifice. Descriu aceste abilităţi în cartea mea “Managementul Visurilor” care urmează să fie lansată la târgul Gaudeamus din noiembrie. În primul rând îşi dezvoltă necontenit conştiinţa de sine. Se cunosc foarte bine pe ei înşişi, fiind conştienţi că ei sunt instrumentul cel mai important pe care îl au la dispoziţie pentru a-şi realiza visul. Apoi, aceşti oameni comunică într-un anume fel despre visul lor. Învaţă să ceară ajutor de la persoanele potrivite, în momentele potrivite. Nu e o milogeală, e un mod de a cere ajutor astfel încât cel care îl oferă se simte împlinit şi chiar onorat să îl ofere. În fine, au un mod propriu, eficient, de a aborda problemele din calea visului lor şi de a se menţine motivaţi pe ei înşişi şi, dacă e necesar, pe cei care îi ajută.

Ce probleme/dificultati au oamenii de obicei cand vine vorba de visat?

De multe ori oamenii vin la ateliere şi spun: “Nici nu ştiu de ce am venit. Eu nu am nici un vis. Nu sunt genul”. E un fel de blocaj iniţial. Un fel de timiditate. Viaţa e pe un făgaş al ei, eu o trăiesc aşa cum s-a “rânduit” ea şi treaba asta cu visurile e un mic mister stânjenitor. O altă dificultate e cea de a face acel pas mic, ridicol de mic, despre care aminteam un pic mai sus. De fapt, nu de a-l face. De a-l identifica. Pentru că o dată ce ştii care este, el aproape că se face de la sine. Dar oamenii nu îşi dau voie să se gândească la paşi “ridicol de mici”, pentru că suntem învăţaţi să vrem mult şi dintr-odată. Eu le explic participanţilor că acel pas mic nu e menit să ne aducă luna de pe cer, să ne realizeze visul. El e menit să facă un lucru care uneori e chiar mai important decât atât. Şi anume, să ne scoată din interţie. O dată ce ai ieşit din inerţie, lucrurile se antamează, se generează o energie de care uneori aproape că nu mai poţi scăpa. Şi nu se mai pune problema “cum naiba să fac?”, ci mai degrabă “ce fain e că lucrurile merg de la sine”. Dar tu nu ai acces la acea energie care face ca lucrurile să meargă de la sine, până nu faci acel pas mic. Le povestesc mereu participanţilor de o doamnă care a venit la un atelier la Cluj şi care îşi dorea foarte mult să îşi revină în forma fizică. Mi-a spus că pasul cel mai mic pentru ea ar fi ca în fiecare seară să facă 20 de abdomene. Eu sunt în formă fizică destul de ok-ish, aşa cumva, dar 20 de abdomene făcute bine sunt… de treabă. Am rugat-o să facă atunci pe loc, nu 20, ci doar 10. Aveam o mochetă frumoasă în sală şi mi-am permis să o rog asta. A făcut 5 cu chiu cu vai. S-a ridicat de pe podea cu o lacrimă în colţul ochiului şi a admis că în acest caz pasul ei cel mai mic e de două. Să înceapă cu două abdomene. Îmi întreb participanţii: “Pentru tine care e echivalentul a două abdomene?”. Şi fac asta datorită unei formaţiuni tare faine din creierul nostru, corpul amigdalian, care e sediul fricii. Inclusiv acea temere care ne împiedică să ieşim din zona de confort. E o întreagă ştiinţă, dar despre asta, poate altădată.

Este un talent? Oamenii se nasc cu acest talent sau crezi ca il pot educa? Ai cunoscut exemple (de oameni care s-au nascut cu darul visarii si/sau invers: de oameni care au reusit sa il dezvolte)?

Da, cred că într-o oarecare măsura e şi o chestie temperamentală. Unii dintre noi ne naştem mai curioşi din fire, mai îndrăzneţi, mai asertivi, cu mai multă dopamină în creier. Dopamina e extrem de importantă în acest proces. Atunci când realizăm obiectivele stabilite, în creier se eliberează această substanţă care ne creează o senzaţie tare plăcută. Atât de plăcută încât continuăm să o căutăm din nou şi din nou, stabilindu-ne obiective tot mai înalte. Într-un fel, dopamina este micul secret al progresului speciei umane. Dar nu e doar temperament şi talent înnăscut. Capacitatea de a formula şi gestiona aspiraţii înalte pentru viaţa personală se poate educa în mare măsură. Nu o spun eu, sunt studii ştiinţifice care arată clar ce trebuie să facem dacă vrem să cultivăm această capacitate. De aceea, unul dintre obiectivele mele pe viitor este să aduc asta în şcoli. Mulţi elevi nu ştiu să îşi formuleze aspiraţii personale, ceea ce duce la dezinteres pentru şcoală, pentru alegerea unei profesii şi chiar pentru viaţa în sine. Îmi doresc foarte mult să încep un proiect prin care să formez profesori în metoda Dream Management, pentru ca ei să o utilizeze apoi la clasă. Un vis al meu ar fi ca în România să existe în fiecare clasă un fel de panou cu numele şi visul fiecărui elev, iar învăţarea să fie apoi conectată cu acel vis. Nu există o forţă motivaţională mai puternică decât cea pe care ne-o dau visurile noastre! Oamenii pot să facă lucruri absolut uimitoare atunci când au un vis în care ei cred cu adevărat. Şi atunci mă gândesc: nu e păcat să irosim această forţă motivaţională? Nu e păcat să nu o stimulăm pentru a genera entuziasm în noile generaţii şi chiar în noi înşine? Cum ar putea arăta viaţa noastră, societatea noastră, ţara noastră dacă fiecare dintre noi ar avea un vis în care ar crede cu adevărat şi pentru care ar da tot ce are mai bun ca să îl realizeze? Oare cum ar fi?